Poetul nu e, dar există,
Nu ființează, dar se zărește,
Nu umblă, dar se mișcă,
Nu aude, dar percepe,
Nu vede, dar întrezărește,
Nu plânge, dar lăcrimează,
Nu vorbește, dar strigă,
Nu așteaptă, dar contemplează,
Nu aleargă, dar zboară,
Nu doarme, dar visează,
Nu caută dragostea, dar iubește,
Nu spune, dar împrăștie ploaie de sentimente,
Nu se îndoiește, dar se întreabă,
Nu merge, dar ajunge,
Nu este, însă devine
Hrana eternității.
CONVERSAȚIE CU MINE ÎNSĂMI
Unde te-ai dus?
Îți văd strălucirea
Rătăcită
În timpuri ancestrale.
Unde-ai pierit?
Îți simt respirația
Întreruptă
De clipe efemere,
De secunde imperceptibile,
De adieri nedeterminate.
Unde te-ai ascuns?
Îți aud doar,
Din când în când,
Linia melodică
Nesfârșită
A gândurilor.
Pe unde ești?
Îți simt aripile
Fracturate
De greutatea zborurilor
Mult prea timpurii.
Unde vei merge?
Îți văd orizontul
Pierdut
În zboruri nedefinite,
Aproape șterse,
Chiar invizibile.
Unde vei fi?
Te văd vlăguită,
Suspinând,
În fuga teribilă,
În goana nebună
A Timpului nemilos.
Mereu,
Doar eu, doar tu,
Aceeași eu,
Cu mine însămi,
Într-o conversație nesfârșită,
Într-un monolog aproape înghețat,
În sunete întrerupte,
În sunete transparente,
În câmpuri atmosferice
Nedeterminate,
Aproape mute.
Doar tu, doar eu,
Uneori invizibilă,
Doar eu, doar tu,
Aceeași eu,
Doar tu, doar eu,
Doar eu, doar tu,
Cu tine însăți,
Într-o conversație
Nesfârșită
Cu mine însămi,
Cu tine însăți,
Doar eu, doar tu,
Doar tu, doar eu…
RUGĂ SFÂNTĂ/GÂNDURI ÎN PRAG DE AN NOU
Reînoiește-ți hainele iubirii,
Tu, Vechiul An, fii un Nou An mai bun,
Și dăruiește aripi fericirii,
Aici, mereu, cu dragoste, acum.
Pictează-n gânduri stropi de poleială,
Aprinde feerie de culori,
Agață printre stele nemurirea,
Pe nori imaculați și călători.
Fii pavăză-a călătoriei noastre,
Și nu ne pierde-n clipe efemere,
Aprinde, Doamne-a dragostei făclie
Acolo unde gândul nu mai piere.
Și șterge, Doamne, lacrimile lumii,
Ce curg, de la o vreme, nesecate,
Iartă-ne, Doamne, de greșeli, Prea Bune,
Du suferința-n în turnuri ferecate.
Și dă speranță vie omenirii,
Și oblojește-i rănile de boli,
Iartă-ne, Doamne, de greșeala firii,
Ajută-ne să fim nemuritori!
Căci sufletul la tine se înalță,
Nu-l lăsa, Doamne, să se piardă în pustiu,
Dă-i aripi să se-mbrace în iubire,
Pe veșnicie-ai tăi copii să fim.
De Noul An, fă, Doamne, o minune,
Și-ajută omenirea să respire,
Vindecă, Doamne, toată-această lume,
Prin ploaie nesfârșită de iubire…
COLIND
Apune gândul
Pe margini de vis,
Răsună colinde
În cer şi-n abis.
E iarnă şi-i frig,
Se-aud trecătorii,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Afară zăpada
Îşi mântuie norii,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Un prunc sfânt se naște,
Speranța salvării,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Noi toți să-i cântăm
Colindul schimbării,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Colinde strabat
Tărâmul uitării,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Și îngeri veghează
În marginea zării,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
Se umple pământul
De taina visării,
E seara de Ajun,
Sosesc colindătorii!
MUZICA SFERELOR
Imagini mici,
Imagini mari,
Sunete filiforme,
Uneori rotunde,
Alteori pătrate,
Toate dănțuind
Linia melodică
A neînțelesului,
Pătrund în auz,
Pătrund în vedere,
Pătrund în mers,
Pătrund în vorbire,
Depășesc linia abstractului,
Depășesc linia concretului,
Apoi se înalță
În sfere geometrice imperfecte,
Își pierd esența,
Dezintegrându-se,
Pătrund necuprinsul,
Alcătuind paradoxuri,
Și, astfel, din rotundă,
Sfera devine pătrată,
Dând naștere altor
Sfere incolore,
Sfere a fi,
Sfere a iubi,
Sfere în zbor,
Sfere în cădere,
Sfere în lumină,
Sfere în răsărit,
Sfere în frumos,
Sfere în lacrimi,
Sfere în zâmbet,
Sfere în cânt,
Sfere infinite…
EFEMERITATE
METAFIZICA SUFLETULUI
Știi, uneori e nevoie
Să-ți rupi sufletul în două
Pentru putea reclădi
Universul.
Sufletul Eu,
Același
Suflet Strigăt,
Sufletul Chemare,
Sufletul Sine,
Sufletul Freamăt,
Sufletul Vers,
Sufletul Adiere,
Sufletul Cânt,
Sufletul Mare,
Sufletul Cer,
Sufletul Zbor,
Sufletul Dor,
Sufletul Vis,
Sufletul Rugă,
Sufletul Infinit…
Uneori e nevoie să zbori
Pe aripi de îngeri
Sau să-ți închizi în ochi
Lacrima Universului.
Uneori
E nevoie să strigi
Și-apoi să plângi,
Să zbori,
Să cânți,
Neuitări străvezii
Și să-ți transformi
Esența sufletului
În particule infinite
De necuvinte.
Uneori e nevoie să-ți ascunzi
Propria ființă,
Apoi s-o eliberezi
Lăsând-o purtată
Pe meleagurile
Nemărginirii atemporale.
Neuitarea soarbe din tine
Însetată
Cupa Eternității,
Pentru a te transforma apoi
În stropi de nemurire.
Versul te strânge, te plânge, te alungă,
Te cheamă și-apoi îți scrijelește
Pe trup eternitatea gândului.
Străin venit-am la tine,
Primește-mi gândul
Să se odihnească
Pe aripile îngerilor.
Purtați-mă, purtați-mă
Într-un zbor al nemuririi
Și-apoi,
Într-un joc de-a Eternitatea,
Abandonați-mă
Timpului…
COPIII MEMORIEI
Izolați în turnuri
De fildeș
Cerșim iluzii,
Creionăm orizonturi,
Proiectăm individual
Realități paralele,
Desenăm nori,
Pictăm milioane de stele
Și-apoi le așezăm sclipire în ochi,
Încercând
Să aprindem Cerul
Direct în suflete.
Acum o înțelegem mai bine
Pe Rapunzel,
Dar nu așteptăm profeții,
Deși suntem conștienți
Că salvarea noastră poate fi
Însăși
Descoperirea sensului
Iubirii adevărate.
Trăim o altfel de poveste încâlcită,
Cu final imprevizibil,
Ne proiectăm
Propria realitate,
Contemplăm
Infinitul unor lumi paralele,
Visăm cu ochii deschiși
La clipele în care
Vom putea redeveni
Noi înșine,
Fără distanțări sociale,
Ne vom putea regăsi
Fără teama de a ne pierde,
Din nou, în lumi paralele.
Cerșim iluzii,
Proiectăm realitatea
În tablouri pictate
Cu imagini preexistențiale,
Anterioare verbului „a fi”.
Ca într-un carnaval tragic,
Eternii oameni cu măști,
Noi înșine devenim niște tablouri,
Oameni fără chip,
Oameni fără spațiu,
Oameni atemporali,
Copiii timpului,
Veșnici copii ai memoriei,
Într-un Cer numai al nostru
Aprindem stelele
Pe crâmpeie de amintiri.
Aidoma unor Icari invizibili,
Prizonieri iremediabili
Ai propriilor noastre vise,
Ne creăm aripi imaginare,
Naufragiați, parcă,
Ca un tribut al eternității,
În propriile noastre turnuri
De fildeș.
Însă acum înțelegem,
Acum știm cel mai bine că,
Indiferent de distanță,
Nici măcar turnurile,
Fie ele chiar și de fildeș,
Nu pot încătușa suflete,
Căci noi suntem totuna cu timpul,
Iar ca un paradox,
Suntem chiar în afara lui,
Veșnici copii ai memoriei…
DE 8 MARTIE
FORMULĂ ONTOLOGICĂ
E totul stâncă,
O stâncă mută
De incertitudine.
Rătăcind într-un
Neant imens,
Ideea
Se pierde-n
Relativitate.
Şi totu-i nul:
Se şterge prezentul,
Se şterge trecutul…
Rămâne ideea,
Iar relativitatea
Naşte cuvinte,
Cuvinte brute,
Cuvinte medii…
Şi masa ei,
Înmulţită
Cu trei pătrimi
Din greutatea cuvintelor,
Creează versul,
O stâncă mută
De incertitudine.
QUO VADIS?
Mă pândeşte iubirea
Asemeni unei
Păsări de pradă.
E gol şi văzduh,
Şi ape,
Şi nimfe.
Veghează disperarea,
Cavou etern,
Lumini apuse
În valuri şi nori.
Vreau ca tărâm
Să fiu doar vis
De platină fumegândă.
E totul ţărm,
Sau poate mare,
E stâncă de coral,
E stâncă de lut,
E stâncă de stâncă…
Aud glasul sirenelor
Cum se roteşte
Ca o pasăre de pradă,
Aud glasul sirenelor
Cum devorează văzduhul.
Şi mă scufund
Şi-mi pare că mă-nalţ
Atât de sus
Încât mă ciocnesc
De Veşnicie.
Quo vadis?
POETUL E DONATOR DE SUFLET
Poetul
E donator de suflet.
Se leapădă de el,
Îl aruncă în văzul lumii întregi
Și-apoi rămâne, astfel dezgolit,
Fără apărare,
Căci, uite,
V-a dăruit un suflet
Drept punte între sine și cer,
Drept punte între sine și sieși,
Drept punte între Concret și Infinit!
***
Poetul
E donator de suflet.
El își stoarce sufletul
De seva sentimentelor,
Le îmbracă în hainele eternității,
Le proiectează în spațiul infinit,
Dăruindu-le apoi
Întregii omeniri.
***
Poetul
E donator de suflet.
El își donează sufletul,
Uneori și vederea,
Alteori chiar și auzul,
Căci numai astfel
Omenirea va reuși să vadă
Prin ochii poetului
Și să audă ceea ce
Numai poetul poate auzi.
***
Poetul
E donator de suflet.
El își face o punte
Între sine și sentimente,
Strigând apoi:
„-Iată-mă-s!”
Iar ei vor spune:
„-Priviți!
Poetul ăsta e nebun,
Azvârle cu sufletul în noi!”,
În timp ce poetul
Îi izbește cu sentimente,
Căci
Numai poetul
Poate fi donator de suflet.
A DEFINI ZBORUL
VIS DE COPIL
Lăsaţi-mă să fiu copil şi să visez
Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi cu balauri,
Cu rele vrăjitoare şi cu fauri,
Lăsaţi-mă să fiu copil şi să visez.
Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi cu balauri
Să zburde-n universul meu candid,
Lăsaţi-mă să aţipesc citind
Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi cu balauri.
Cu rele vrăjitoare şi cu fauri,
Când focu-n vatră cântă-năbuşit,
Să mă trezesc într-un palat vrăjit
Cu rele vrăjitoare şi cu fauri.
Lăsaţi-mă să fiu copil şi să visez
Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi cu balauri,
Cu rele vrăjitoare şi cu fauri,
Lăsaţi-mă să fiu copil şi să visez.
DE VORBĂ CU VEȘNICIA
EXIL
TE IUBESC ÎN O MIE DE FORME
Te iubesc în o mie de forme:
Te iubesc în lumină,
Te iubesc în culoare,
Te iubesc în abstract,
Te iubesc în profan…
Te iubesc dincolo de aparențe,
În forme geometrice imperfecte,
În arii nedeterminate,
În muzica sferelor,
În muzica formelor,
În dansul imperfect al planetelor.
Te iubesc dincolo de real,
Te iubesc dincolo de concret,
Te iubesc dincolo de infinit…
Te iubesc atunci când noaptea se confundă cu mine,
Te iubesc în zbor,
Te iubesc în cădere,
Te iubesc în dor,
Te iubesc în umbră,
Te iubesc în stele,
Te iubesc în șoapte,
Și astfel aș putea spune
Că te iubesc în o mie de forme…
ECUAȚIA IUBIRII
M² s-a născut
În parantezele Infinitului.
Vinovați sunt tatăl Absolut
Și mama Eternitate.
Când era doar un prunc,
Un înger i-a mângâiat
Zborul albastru,
Iar zborul său a născut
Ecuații existențiale.
Când M²
A început să înțeleagă
Că viața e compusă
Din ecuații
Cu necunoscute,
În gândurile lui
S-a produs o avalanșă
Care i-a surpat
Ecuațiile existențiale,
Transformându-le
În adevărate probleme ontologice.
Atunci M²
A concluzionat
Că viața
Nu este decât
O îngrămădire de contradicții
Și a început
Să alinieze timpul
Rezolvând
Problemele rezultate
Din aliniere
Prin algoritmii inimii.
Uneori,
Noaptea îl prindea
Ghemuit la umbra
Întrebărilor substanțiale.
Când M²
A ajuns la vârsta adolescenței,
S-a îndrăgostit
Iremediabil
De zâmbetul
Unei idei perfecte.
Atunci M²
A concluzionat
Din nou
Că Fericirea,
Fiind compusă
Din zâmbetele Perfecțiunii,
Nu poate fi cuprinsă
În algoritmi matematici,
Și-atunci M²
Și-a răsturnat
Întregul Univers,
Aliniindu-l
La algoritmii inimii,
Dând naștere astfel
Ecuației cu necunoscute
A iubirii,
Compusă din coeficienții fragili
Ai sentimentelor.
Și-atunci
M² a concluzionat
Definitiv și indubitabil
Că valoarea absolută a Fericirii
Nu poate fi determinată
Decât
Prin Ecuația Iubirii
Transpusă apoi
În cele mai sincere culori
De dansul perfect
Al sentimentelor.
Iubire convergentă…
FEMEIA-COPIL
Femeia-copil
Mușca
Din marginea norilor,
Colorându-le materia
În răsărituri albastre.
Femeia-copil
Dansa
În infinitul secundelor,
Pictându-le esența
În melodii
Ancestrale.
Femeia-copil
Alerga
Înaintea ideilor abstracte,
Construindu-le măreția
În linii curbe, pătrate, incolore,
Și tot femeia-copil
Își contempla visele,
Proiectându-le
În spațiul infinit.
Femeia-copil
Renunțase să trăiască
Pentru ea însăși
Și, astfel,
Străbătea galaxiile
Din timpuri preexistențiale,
Hrănindu-se
Cu notele muzicale
Ale înserării
Heideggeriene.
Și, mai ales,
Femeia-copil
Nu dormea
Niciodată
Pentru ca somnul
Să nu îi poată anula
Infinitul ideilor.
Femeia-copil
Iubea
În forme abstracte
Și se hrănea
Cu esența
Cuvintelor.
Femeia-copil
Era copilul
Eternității
Gândurilor imateriale.
Pierdută adesea
Prin sfere incolore,
Își creiona respirația
În stări metafizice
Absolute.
Surâsul femeii-copil
Rememora uneori
Crâmpeie
Din formele ontologice
Ale materiei
Premergătoare gândurilor.
Femeia-copil
Alerga
În întâmpinarea ideilor,
Plămădindu-le apoi imaterialul
În forme intangibile,
Căci femeia-copil
Reclădea infinitul
Modelând în cuvinte
Abstractul concretului viitor…
ROMANŢĂ DE TOAMNĂ
Să plouă de toamnă pe câmp și prin flori,
Să plouă tomnatic în gând și în vise,
Iar toamna să scrie povești nedescrise,
Să-mi plouă în gânduri cocori călători!
Și vara să-mi fie de nori,
De nori de iubire, de nori incolori,
Cu toamnă să-mi plouă în gânduri şi-n zori
Să-mi cearnă în vise povești cu cocori…
Și oamenii-mi par străvezii uneori,
Prin viața de toamnă, prin toamna de vise,
Când timpul suspină în versuri nescrise,
Pe chipuri brăzdate colindă cocori.
Și-aș vrea să mă-nalț în vârfuri de nori,
În dansul feeric al stelelor stinse,
Și-n noaptea tăcută a ploii de vise
Să-mi plouă în gânduri povești cu cocori…
VIAŢA CA UN FLUTURE ALBASTRU
Odată
În palmă mi s-a aşezat
Un fluture.
M-a privit tăcut în ochi,
Iar privirea lui inocentă
Mi-a atins sufletul.
El, ca o ploaie de primăvară,
Atât de albastru
Pentru că aripile lui
Au cuprins cerul,
Oglindindu-l apoi în ele.
Atât de albastru
Pentru că zborul lui
A îmbrăţişat marea,
Iar valurile
I-au sărutat sufletul,
Pictându-l
În crâmpeie de romanţe
Albastre.
Atât de albastru
Pentru că aripile lui
Au şters lacrimile Universului,
Reclădindu-le
În trupu-i firav
Şi-apoi însufleţindu-le
Cu magia zborului.
Atât de albastru
Pentru că în zborul dimineţilor line
A atins roua,
Imprimând-o apoi în privire
Şi-apoi privirea
Oglindind-o din nou în suflet.
Atât de albastru
Pentru că în trupul-i plăpând
A cuprins viaţa
Întregii Planete,
O viaţă străvezie
Ca un fluture albastru…
Şi dintr-o dată
Fluturele s-a topit,
Făcându-se totuna cu mine,
Iar eu respir albastru,
Privesc albastru,
Iubesc albastru…
ANOTIMP DE GHEAŢĂ
Motto:
Şi să ningă, iar să ningă,
Lângă tine eu să fiu,
Să ne-acopere zăpada,
Mai devreme, mai târziu.
Priveşte-mă, iubite, în ochi şi înţelege
Că iarna se revarsă adesea peste ei,
Nu pot decât să tremur, căci nu există lege
Care să interzică ninsoarea de idei.
Nu mă-ntreba de unde zăpada ne cuprinde
Într-un vârtej teribil şi de suspin amar,
Priveşte-mă în taină cum nu mă pot aprinde
Să ard pe stropi de gheaţă şi-apoi ca să dispar…
Nu sunt decât un strigăt şi-o vagă adiere
A Crivăţului rece plutind spre necuprins,
Priveşte-mă, iubite, priveşte-mă-n tăcere,
Sunt un suspin de gheaţă nefericit şi-nvins.
ECOU DE TOAMNĂ
Priveşte natura, iubite,
Cum plânge cu lacrimi de gheaţă!
Mi-e sufletul trist o oglindă,
Zdrobită în cioburi de ceaţă.
Priveşte, iubite, afară,
Priveşte şi-apari la fereastră,
Priveşte la toamna fugară,
La toamna din inima noastră!
Priveşte natura, iubite,
Priveşte şi-apari la fereastră!
Mi-e sufletul trist o oglindă
A toamnei din inima noastră.
ÎMBĂTRÂNIT
Îmbătrânit de vreme,
Îmbătrânit de timp,
Îmbătrânit de viaţa
Ce freamătă fugind,
Îmbătrânit de mine,
Îmbătrânit de moarte,
Îmbătrânit de clipe
Ce vor fugi departe,
Îmbătrânit de soare,
Îmbătrânit de viaţă,
Îmbătrânit de roua
Din orice dimineaţă,
Îmbătrânit de sine,
Îmbătrânit de toate,
Îmbătrânit de norii
Ce vor să fie-aproape,
Îmbătrânit de fugă,
Îmbătrânit de mers,
Îmbătrânit de zborul
Uitat prin Univers,
Îmbătrânit şi singur
Mă-ndrept spre nicăieri
Şi-aud în jur doar plânsul
Copacilor stingheri…
POVESTE DE A FI
Mi-am propus
Să scriu astăzi
Despre cântec,
Să scriu despre zbor,
Să scriu despre existenţă.
Mi-am propus
Să scriu în alb,
Să scriu în negru,
Să scriu în violet.
Mi-am propus
Să scriu rime
Imperceptibile,
Să simt
Adieri inexistente.
Am strâns în mine
Esenţa cuvântului,
Am răscolit-o,
Apoi am golit-o
De veşmântul inutil
Al vorbei.
Visează!
Zboară,
Cântă,
Iubeşte!
Iubeşte infinitul,
Iubeşte neuniformul,
Iubeşte inerentul…
Apoi
Lasă-te purtat
Pe aripi de gând,
Pe aripi de dor,
Pe aripi de aripi…
Poveste de a fi…
CONTEMPLARE
Lumini fragmentate
În spaţii asimetrice
Îşi strigă disperarea
De a exista.
Eu,
Asemeni unui punct
Secţionat de eternitate,
Privesc
Cum viaţa îşi aruncă
În treacăt
Un nor de dragoste…
Şi văd doar îngeri
Cu aripi frânte,
Atât de albi…
Îngerii mei,
Vă dăruiesc
Fericirea mea
Drept punte
Între mine şi cer…
Îngerii mei,
Vă dăruiesc iubirea mea
Drept orizont…
ITINERARIU
DIALOG
Într-o zi
Mi-a bătut la uşă
Fericirea.
Era frumoasă
Ca o mireasmă de primăvară.
Mi-a aruncat o vorbă în treacăt,
Apoi a alergat
Într-o goană nebună
În sens opus.
Am stat o clipă
Încercând să rememorez
Acea vorbă
Mai mult abstractă decât concretă,
Mai mult adiată
Decât rostită,
Mai mult în zbor
Decât în cădere,
Mai mult în fugă
Decât în mers,
Mai mult în umbră
Decât în soare…
Şi-n joaca asta
De-a v-aţi ascunselea,
Fericirea a apărut
Într-o doară,
Mi-a dezgolit
Ideile incomplete,
Apoi le-a răsturnat,
Îmbrăcându-le în haine
Brodate cu fir de efemeritate,
Pentru a le ascunde apoi
În turnuri de fildeş,
Una câte una,
Astfel încât
Ideile
Să nu se mai poată întâlni
Pentru a dezbate
Alte idei incomplete.
Şi-apoi, văzându-mă
Dezgolită de idei,
Şi-a brodat în grabă
O scară imaginară,
Mi-a aruncat din nou
O vorbă în treacăt,
Mai mult rostită
Decât vorbită,
Mai mult în umbră
Decât în soare,
Mai mult în zbor
Decât în cădere,
Şi-a alergat într-o grabă nebună
Pe scara astfel ţesută,
A îmbrăcat din zbor
Haina norilor
Şi s-a făcut nevăzută.
Mai mult în umbră
Decât în soare,
Mai mult în zbor
Decât în cădere,
Mai mult în abstract
Decât în concret…
STRIGĂT
Jurnalul unui vis
NEGUŢĂTORUL DE VISE
Mi-am vândut visele…unul câte unul… Le-am privit cum se îndepărtează, cum plutesc liniştite spre infinit… şi-am crezut că am făcut alegerea cea mai înţeleaptă… chiar am avut mustrări de conştiinţă că nu le-am lăsat să zboare mai timpuriu. Din depărtare, neguţătorul de vise îmi face cu mâna…aceeaşi privire fixă, în poziţia lui inertă, aproape pietrificată, cu pălăria-i ruptă, aşezată un pic într-o parte. Îl privesc o vreme şi-ncep să apară îndoielile. Dar ce să facă el cu atâtea vise înghesuite într-un sac zdrenţuit? Şi parcă, trezită ca dintr-un somn profound, asimilat uitării, încep să aud strigătele disperate ale viselor, scâncetete mocnite:
“- Eliberaţi-ne! Eliberaţi-ne! Eliberaţi-ne!…”
Încerc să alerg, dar nu stăpânesc zborul… aş vrea să ajung acolo sus, să-mi răscumpăr visele, sărmanele mele vise, umilele mele vise, scumpele mele vise… Dar neguţătorul se îndepărtează cu aceeaşi privire statică…îmi face încă o dată cu mâna şi-şi aranjează borurile pălăriei rupte:
“- Adio! Mai pregăteşte încă un vis…căci nu există cale de întoarcere!”